Povestea activitatii mele de voluntariat

Am observat ca majoritatea persoanelor au nelamuriri in ceea ce priveste situatia cu adapostul de cai. Asa ca o sa va impartasesc, pentru cei care sunt interesati, experienta mea acolo cu bune si cu rele.
Am aflat de adapost acum trei ani citind despre el pe un forum. Nu aveam pic de experienta cu caii, nu stiam mai nimic despre ei insa stiam ca imi plac foarte mult si imi doream sa fac voluntariat. M-am dus acolo extrem de incantata ca voi avea ocazia sa stau pe langa un cal si sperand ca voi putea ajuta si eu cu ceva. Acolo am invatat cam tot ce stiu acum despre cai, acolo am avut ocazia sa experimentez, sa invat, sa comunic cu caii si sa incerc sa ii inteleg.
Sunt absolut sigura ca nu regret nimic din experienta asta si ca eu una am invatat foarte multe despre cai acolo, si am ajuns sa consider calul mai mult decat o simpla pasiune.

Evident  ca nu ma asteptam sa fie un loc de vis, ma asteptam sa fie un loc modest, cu cai amarati si cu mii de probleme, ma asteptam sa fie asa cum l-am gasit, mai mult decat modest. Mi-a placut foarte mult, mi-am zis ca atat cat voi putea voi ajuta in orice mod adapostul si caii de acolo. Am cunoscut cai ca Stela, Rex, Naomi, Rodica care erau acolo de la inceput. Un an jumate nu am avut habar de chestiunile administrative, nu stiam si nici nu vroiam sa stiu cine e medicul adapostului, cine detine adapostul, cine plateste pentru el etc. Dar evident fara sa caut asta am ajuns sa stiu si chestiunile astea. Inainte ne duceam ca simpli vizitatori si nu ne permiteam sa zicem ceva chiar daca ne-ar fi nemultumit. Nici nu stiam mare lucru despre cai si nu vroiam sa ma bag eu acolo unde nu imi era locul.

Cazul lui Rex e de pe vremea aia, un armasar de peste 25 de ani pe care eu l-am indragit, un schelet umblator insa fara nici o problema de sanatate din cate stiam eu. Dar era slab, ni s-a zis ca “din cauza ca e batran, e normal”. Avea probleme mari cu dintii, nu putea sa manance un morcov, nici fanul nu il manca. Pe vremea aia nu aveam idee ca dintii la cai trebuie piliti, ca exista un doctora care trebuie sa vina sa faca asta. Insa altii stiau asta!

Stiu ca in necunostinta mea mi-am zis “calul asta nu o sa mai traiasca mult in ritmul asta, e prea slab”. Dar nu stiam pe nimeni cu cine sa vorbesc, si mi se spunea ca e normal ca e batran. Intr-o zi l-am vazut liber printre ceilalti cai, iepe si cai castrati. Se batea cu toti si monta o iapa. Evident era vina ingrijitorului ca l-a lasat acolo, insa si mie mi se parea ciudat sa lasi un armasar printre iepe, ca doar nu vrem manji ca suntem adapost. Nu aveam nici o putere sa zic nimic, am zis ca ei stiu mai bine. Peste o saptamana sunt sunata ca “trebuie sa ii fac eutanasie lui Rex, daca vrei sa il vezi pentru ultima data vino sa il vezi”. Era un student de la medicina veterinara care lucra la cabinetul fondatorului fundatiei, intitulat mai apoi “medicul adapostului”. M-am dus, am intrebat ingrijitorul care era cu caii in pepiniera cum e Rex “Ahh acum juma de ora l-am vazut si era in viata”. M-am dus in boxa la el, un miros groaznic, calu mort, stiu ca l-am sunat pe cel care trebuia sa vina sa faca eutanasie daca calu e chiar mort, mi-a zis sa verific reactia lui, pupilele , daca se inchide ochiul cand apropii mana. Era mort, gatul plin de viermi. A murit de septicemie ca a fost muscat de ceilalti cai. Ca sa se umple de viermi el murind in urma cu jumate de ora atunci trebuie sa se fi intamplat asta cand era in viata evident. Cum sa explici ca un cal moare de septicemie atunci cand are o muscatura pe gat de la un alt cal? Cum sa moara atunci cand eu una am tratat ulterior plagi extinse cu apa oxigenata, betadina si eter iodoformat ca sa nu se puna musca? Cum sa explici asa ceva cand medicul adapostului a putut trimite pe cineva sa faca eutanasie unui cal dar nu a putut trimite pe cineva sa trateze o plaga muscata?
Probabil ar fi trebuit sa spun ceva de atunci, insa imi placea foarte mult sa vin acolo la cai, si ma gandeam ca o fi fost o scapare, ca nu se va mai intampla asa ceva. Ca poate a fost tratat calul.

O alta iapa era

Naomi, un cal deosebit de bland, insa cu o afectiune pe care nici acum nu mi-o pot explica, avea articulatiile duble. Ni se spusese ca a fost salvata dintr-un canal si probabil de asta avea problemele alea la articulatii. Iapa aia cand se punea jos nu se mai ridica fara ajutor. Mereu mereu trebuia sa vina lumea sa o impinga, sa o traga, sa o sprijine ca sa se ridice. Si nu era munca usoara, era un cal de 300- 350 de kg. Am postat cazul ei pe net, pe un forum de cai din strainatate, toti au zis ca de vreme ce nu i se administreaza nici un calmant, si nu se trateaza in nici un fel sa fie eutanasiata. Cred acum, cu experienta acumulata intre timp ca avea nevoie de calmante ceva ca sa ii fie mai bine. La un moment dat, dupa 2 ani de stat in acel adapost nu s-a mai ridicat nici cu ajutor. Am sunat, am incercat sa aflam ce sa facem cu ea, un asistent sa ii faca eutanasie venea abia seara, iapa era jos de doua zile. I-am facut eu eutanasie, pt ca la vremea aia deja noi faceam toate tratamentele la cai. Madalina a vorbit cu o tipa interesata sa doneze si i-a zis ca avem nevoie de bani pentru Protan. Daca nu se gaseau bani pentru Protan nu primeam permisiunea de a eutanasia iapa. Se vorbea sa o duca la Facultatea de medicina veterinara pentru studiu.

Evident in timpul asta erau cai cu o refacere uimitoare, cai care veneau slabi si aveau nevoie doar de o portie buna de mancare zilnic ca sa se puna pe picioare. Cai care ne faceau sa venim bucuroase acolo si sa sustinem adapostul cu orice puteam. Cai care ne faceau sa uitam de “micile detalii” neplacute.

Printesa, un alt cal care a avut necazul sa sufere atat de mult. Un cal cu avulsie de copita si cu o plaga mare pe umarul stang. Un cal pentru care din nou m-am interesat si am cautat pe internet sa vad daca avulsia de copita se vindeca. Da, era un caz pe care l-am gasit in care cornul de copita a crescut. Sustineau ca o copita creste complet in 6 luni- 1 an. Insa mare atentie la celelalte picioare. Cand un cal nu se poate sprijini in toate cele patru picioare atunci celelalte cedeaza. Un cal nu e construit sa stea in trei picioare, nu isi poate sustine greutatea pe durate lungi de timp in trei picioare. Mi-am spus ingrijorarile, am intrebat, am discutat. Mi s-a impartasit ingrijorarea dar mi s-a zis sa incercam. Timp de 6 luni, aproape zilnic veneau atat eu, Madalina cat si Dana sa ingrijim iapa. In weekend venea o voluntara, Ilinca Dragomir, iar sotul ei schimba bandajul. Si mai ajuta inca o voluntara, Dana Mocanita. Imi cer scuze daca am uitat sa mentionez pe cineva. Trebuia curatat ciotul acela fara copita, trebuia bandajata zilnic aproape sau in cel mai bun caz la 2 zile. Era carne vie fara pic de copita, se vedea falanga. Evident ca pentru cal era groaznic de dureros, inimaginabil, insa nu se administrau calmante. Ii faceam tratament cu antibiotice, ii curatam rana si o pansam mereu desi iapa era greu de tinut la tratament. Noi si cu ingrijitorii faceam asta, si “doamna doctor” odata sau de doua ori pe luna. Rana miroasea groaznic, pentru o persoana cu stomac slab nu era o idee buna sa stea in preajma. La un moment dat intrebasem daca tesutul mort nu trebuie indepartat ca eu asa citisem. Mi s-a zis ca da, insa nu s-a facut niciodata asta. In 6 luni, dupa atata chin iapa nu se mai putea tine pe picioare, copita cu problema incepuse sa creasca, era in regula, insa au cedat picioarele din spate. La cel din fata, cel sanatos deja se vedeau inele de furbura. A fost eutansiata.
Intrebarea mea e: “oare a fost bine sa sufere atat?” Desi am atras atentia, am incercat sa schimb ceva, m-am interesat, am ajutat, tot nu am reusit sa facem ceva pentru calul ala. Am considerat ca e o intamplare nefericita si am trecut mai departe.

Cazul Rheei a fost inca un caz neplacut, iapa a ajuns intr-o stare groaznica, extrem de slaba. Iti puneai intrebarea cum mai e inca in viata. A fost dusa in spate cu ceilalti cai si lasata in pace. Evident a primit mancare si avea ce sa manance. Insa nu i s-a facut nici un fel de analiza. Citind tot pe net am aflat ca in cazul in care cailor nu li se da mancare suficienta sau la timp, in cazul in care sunt slabi si ajung intr-o stare avansata de malnutritie, pot sa dezvolte un ulcer. O afectiune destul de grava care necesita tratament. Netratat un cal cu ulcer va fi mereu slab si nu va asimila bine ceea ce i se da. Desi Rheea era un caz critic nu a beneficiat de mai multa atentie decat ceilalti cai si s-a considerat suficient faptul ca i se da mancare. A cazut jos, fiind prea slabita probabil pentru a se mai tine pe picioare si a fost eutanasiata dupa ore bune de stat jos, pe ciment, in urina si cu mustele pe ea.

Bernard la fel, tot un caz asemanator Rheei, extrem de slab. Il vedeam des insa abia dupa o luna am observat ca a slabit mai mult. Si apoi in cateva zile a murit. Extrem de slab. Nici lui nu i s-au facut analize inainte, i s-a dat doar mancare.

Fifi, o iapa venita la adapost slaba si cu rani infectate pe greaban de la ham. Probabil netratata absolut deloc. Ranile erau atat de adanci ca se vadea osul de la greaban si sira spinarii. Ranile pline de puroi, iesea suvoi cand apasai. Am tratat-o tot eu cu Madalina, ocazional si “doamna doctor”. S-a recomandat sa se faca drenaj ranii, insa “doamna doctor” a zis ca flegmonul grebanului este extrem de greu de tratat pentru ca nu se poate face drenaj din cauza ca in zona aia sunt nenumarati muschi. Nu ma pricep, insa asta stiu ca mi s-a zis, si prin urmare era constienta “doamna doctor” ca trebuie facut drenaj si ca infectia probabil nu e doar la suprafata. Dupa luni de zile, zile bune in care rana parea a se inchide, zile rele in care aparea iar puroi, zile de antibiotice peste antibiotice si tratament zilnic, in toiul iernii, iapa a cazut jos, a slabit foarte mult si nu s-a mai ridicat. A stat jos 2 zile in care i s-au facut perfuzii, de catre un medic, si apoi a murit singura desi era in plan eutanasia. A fost un caz la fel ca cel al Printesei pentru care am luptat, cei care au ceva de comentat la adresa noastra sa ia aminte ca in proportie de 80 % cel putin noi am facut tratamentele, inclusiv injectii IV si intramusculare. Noi care nu avem o luna de pregatire in domeniu. Noi am invatat sa facem injectii de la un ingrijitor careia ii suntem recunoscatoare si astazi. Noi, desi presedinta fundatiei e “medic veterinar” si sustine ca “toate tratamentele trebuie facute sub supravegherea ei si la indicatiile ei”. Total de acord ca doar nu am facut nimic de capul nostru in toti acesti ani, nici nu mi-as permite, eu cel putin, si cred ca nici ceilalti sa faca un tratament de capul lor. Insa in cazul asta in care facem atatea tratamente ni se spune in fata si suntem acuzate ca nu am facut nimic, si ca nu avem dreptul la opinii medicale pentru ca nu suntem medici si nu stim nimic.

Cum a sustinut un student la medicina veterinara, Gal Claudiu “

Și nu, nu aveți gândire medicală, nu știți nici fiziologie nici patologie ca să vă dați cu părerea”

imi permit sa il citez. Nu avem gandire medicala, nu stim nici fiziologie si nici patologie, dar de vreme ce am acceptat sa tratam caii aia, ne-am ocupat de toate tratamentele, si nu doar la cei de care v-am spus, atunci nu avem nici macar dreptul la o opinie medicala? Nu am dreptul sa spun ca mi se pare ca un cal sufera si ca poate ar trebui sa i se administreze ceva sa ii mai amelioreze durerea, ca daca tratamentul nu da roade, sau nu exista tratament, sa fie eutanasiat sa nu mai sufere atat? Cu ce drept spune cineva asta cand nu a facut in viata lui un tratament in acel adapost desi era student la medicina veterinara si stia mai multe decat stiam noi, sau eu care sunt student la filosofie. Sa fim seriosi.

Steluta, o iapa pe care am iubit-o si o iubesc enorm dar refuz sa o mai vad suferind. O iapa batrana de peste 25 de ani cu emfizem in stare avansata, care se chinuie sa respire. O iapa careia eu i-am facut tratamentele mereu, si am vazut ca nu dau roade. Pentru ca evident nici un doctor nu a considerat necesar sa se uite la ea cu mai multa atentie. O iapa inutila care nici macar nu merge data in adoptie. O iapa pe care o auzi chinuindu-se sa respire de la 5 metri, care tremura continuu de la efortul de a respira. O iapa care slabeste vazand cu ochii. Primea la adapost trei mese de lucerna si 2 de tarate, la care adaugam si eu din cand in cand inca o masa de tarate amestecata cu concentrate si 2 linguri de ulei. Steluta pentru care am propus eutanasia de un an de zile, iapa care imediat dupa plecarea mea din adapost a fost trimisa la munte la o tanti pe pasune care cere doar 100 de lei pe luna. Crede cineva ca acei 100 de lei pe luna o sa ii asigure grija de care avea parte la adapost? De ce a fost trimisa acolo desi avea locul ei la adapost si oricum mai multa mancare decat la munte? E o explicatie plauzibila ca a fost trimisa pentru ca aerul de munte face bine la caii cu emfizem cand nici un tratament medicamentos nu mai facea fata emfizemului ei? Eu nu cred, cine vrea sa ma contrazica e invitat.

Am invatat multe la adapost si m-am luptat pentru fiecare cal cum am putut. Am sperat ca atata vreme cat mai pot spune ceva si mi se da atentie si se face ceva pentru cai am un rost acolo. Am trecut peste lucruri neplacute crezand ca au fost accidente si ca lumea nu stie exact cum se face si vor sa salveze totusi caii. Insa din momentul in care ca voluntar ti se spune ca nu ai dreptul sa iti spui parerea, ca nu ai dreptul sa faci nimic fara sa ti se spuna asta direct, atunci nu vad cum mai poti ajuta caii aia. Din moment ce ma luptam pentru Steluta atata in zadar am zis ca nu merita, de ce sa fac eu asta cand calul oricum nu are de castigat de pe urma luptei mele. Mai bine renunt pentru ca oricum nu mai am cu ce sa ajut. Si am plecat.

Asta este experienta mea acolo, pentru ca la urma urmei pentru cai veneam, pentru cei cu probleme. Da, incalecam cand aveam ocazia, ma simteam bine, veneam de placere. Insa nu cred ca poate cineva sa imi spuna ca nu am incetat vreodata sa fac tratamente, ca am incetat vreodata sa ma uit la caii cu probleme, sa ma ocup de ei etc. Nu poate sa spuna nimeni ca nu m-am implicat in toate actiune adapostului atunci cand a fost necesar. Si din nou nimeni nu imi poate reprosa ca nu am fost o persoana de baza atunci cand era nevoie de ceva.

Cei care au ceva de reprosat si spun ca noi facem mahala le cer sa spuna cat au facut ei pentru adapost, cat timp au pierdut ei sa ingrijeasca rani, sa curete copite la caii cu probleme, sa isi faca griji pentru caii in stare critica, sa se chinuie sa invete, sa le faca perfuzii desi nu se pricep la asta, sa stea cu ochii pe ingrijitori sa fie boxele curate si nu cu stratul de talaj ud pe jos pe sub cel uscat, sa faca curat in boxe si sa care roabe de balegar, sa tesale caii chiar si cei mai dificili, sa caute tratamente pe internet pentru tot felul de probleme si sa se lupte pentru orice tratament, pentru orice potcovit, pentru orice era necesar acolo.

Si tot romanul asta e doar referitor la situatia cailor, din ce mi-am amintit eu, doar ce era mai important.
In schimb las altora rolul de a cere socoteala pentru gaura din buget, pentru neregulile financiare.